Memoria
Colectivă

Cinematograful ARTA era după colț de liceu și filmele de joi după-amiaza începeau exact la ora potrivită. Suficient de devreme încât să ajung acasă ca și când nu chiulisem de la franceză, și suficient de târziu încât să prind începutul dacă mă scuzam de la mate în ultimele zece minute pe motiv că mi-e rău. Făceam asta cam o dată pe lună. Nu-mi amintesc ce filme am văzut, nici n-am ajuns vreo mare cinefilă. Chiulitul era chestie de supraviețuire pe sfârșit de liceu de sfârșit de ani 90, când totul în jur se topise deja și nu mai rămăsese nimic solid: nici familii, nici învățătură, nici viitor. Filmele mă amăgeau că o să fie cândva bine ca în filme, ceea ce e poate aspectul lor cel mai bun și cel mai rău. Pe de o parte, îți clătesc mintea și mai suporți câte ceva. Pe de alta, îți vând un vis năruit a priori. Dar eu nu știam asta pe atunci. Mă încântau atât de tare escapadele mele de obicei solitare, încât uneori simțeam nevoia să-mi împart bucuria. Când se anunța vreun film eveniment, luam din timp câte două bilete pentru proiecția de la ora chiulului. Pe unul îl foloseam eu, iar pe altul îl trimiteam anonim prin poștă cuiva din trecutul sau din prezentul meu de liceană. Locurile din cinematograf nu erau fixate pe bilet, așa că nu ne nimeream niciodată alături. Astfel, am observat că, dacă le trimiți un bilet cadou, chiulesc fără excepție toți destinatarii.

Trecutul e întotdeuna împodobit cu globuri de Crăciun și cine își mai amintește că era frig sau ghețuri anterioare în case și în suflete? Era în anii ‘80, mergeam la școală în sarafanele uniforme, cordeluțe și numere matricole; nu întârziam niciodată sau dacă întârzia autobusul, viața ne era distrusă pentru un semestru, primeam o mustrare și un patru la cine știe ce materie, socialismul științific sau cunoștințe materiale cu acele grafice fier-carbon, care erau declarate țelul vieții noastre. Dacă ne lipsea cordeluța, făceam una din hârtie în pauză și o puneam repede, iar numerele matricole le ceream de la ăia mai mici, ne descurcam noi cumva sau nu, și totuși era copilăria noastră. 


‍

În ziua aceea ne-au promis că dacă învățam bine și suntem toți minimum Maica Tereza la ore, săptămâna viitoare ne vor duce la cinematograf, care era lângă școala noastră lemefe trei. Deci nu s-au stresat prea mult. Zis și făcut. 

‍

A venit ziua cea mare, toți în rânduri, mână-n mână, ne-am dus vreo cincizeci de metrii și am ajuns la cinematograful Arta. El era Cinematograful pentru noi, mai ceva ca și Cinema Paradiso al lui Tornatore. Ne-au pregătit vreun sfert de oră să stăm liniștiți la film, nici musca să nu se audă, să fim atenți, mâine dăm extemporal din film. Ne-am așezat blânzi în Scala noastră din Milano Cluj și am așteptat filmul. Măcar dacă era Mihaela sau ceva Mugurel și habar nu mai am care. Dar nu, a fost exact Pistruiatul lui Francisc Munteanu, pe care l-am mai văzut la televizor, că mergea tot mai des la matineu duminică și până bunica aducea prescura înmuiată în vin de la biserică cu care ne îmbătam cu toți, noi copiii ne uitam a cincizecea oară la băiatul care fuge aiurea și așteptam literele: regia Francisc Munteanu. Dar acum era altceva, eram în cinema, pe scaune separate, ca și în filme. Era sărbătoarea noastră și nu cea de toate zilele. S-au stins luminile, suspans. A apărut titlul: Pistruiatul. Oh, nu! Iar fugea Sergiu Nicolaescu și polițiștii după el, iar scăpa și știam toate dialogurile, le mai spuneam în șoaptă și râdeam. Aveam toate șansele să luăm patru la extemporal. Profesoara de limba română ne privea nervos, era și cariera ei în pericol, da ce știam noi ăștia mici și naivi? Dacă ne spuneau să nu râdem, râdeam și mai mulți în crize nesfârșite. 

Doamne, dacă aș putea să mă întorc acolo în cinematograful Arta și să râd atât de liber ca și în cele mai crunte vremuri…Dar nu pot, și vremurile s-au schimbat, au devenit mai libere și râsul nostru a dispărut. Așa râdeau cândva în vremurile preistorice Adam și Eva de condiția lor umană tragică, cum râdeam noi acolo în întuneric. Iar când Sergiu Nicolaescu l-a trimis pe Pistruiatul la doamna aceea activistă, el, băiatul de care eram îndrăgostită în secret de vreo trei luni, m-a sărutat în întuneric. Accidental ședea lângă mine, deși accidentalul nu exista. 

Au trecut zeci de ani și sărutul acela în întunericul cinematografului a rămas neatins pe fața mea. Zeci de ani nu mi-am amintit momentul acela. Acum nu mai stau în țară, dar când mă întorc, totdeauna mă duc în fața cinematografului, a școlii, a universități, și undeva pe străzile acelea mai fuge Pistruiatul în imaginația mea. Cui ii pasă de ce fuge și dacă va ajunge undeva, el fuge pentru totdeauna și în clipele acelea băiatul meu se apleacă în întuneric și mă sărută prima și ultima oară în cinematograf și în viață.

Sunt momente pe care nu le poate lua nimeni și nimic, momente unice, cele mai valabile, cele mai adevărate. Odată îi voi povesti fetei mele sau fetei fetei mele cum a intrat Cinematograful Arta în arta mea de a trăi, a supraviețui, a visa și a mă înalța deasupra mediocrității, cum a rămas pentru totdeauna în momentul acela înghețat în timp, cum ar spune Roland Barthes în Camera Obscura.

De atunci am terminat secția film documentar a Universității de Antropologie, dar pasiunea mea pentru film a început acolo, în fuga Pistruiatului, în muzica aceea de la începutul filmului, un fel de Morricone românesc, și în sărutul clasic al lui Rhett Butler din clasa paralelă. 

Századfordulós nagyszabású polgári épület áll az Egyetem utca 3. szám alatt. Valaha az utcát Belső-Torda néven ismerték, később – a felsőfokú tanintézet létrehozása után – lett Egyetem-utca, majd – amikor én ott nevelkedtem – Puskin-utca volt, végül újból Egyetem-utca. A földszinten levő filmszínház is a változó kor és politikai fuvallat szerint cserélte a nevét Maxim Gorkijból Művész-mozivá. A bejárati csarnok tetszetős köralakú részének szegélyén vállmagasságú talapzaton Maxim Gorkij mellszobra állt. A mozi műsorán az 1960-as 1970-es években ritkán jelentek meg művészfilmek, viszont gyakran adtak sikerfilmeket. Mindig telt házzal vetítették Gianni Morandi szirupos musicaljait Térden állva jövök hozzád (In ginocchio da te – În genunchi mă întorc la tine, 1964) és az egy évvel később készült Nem vagyok méltó hozzád (Non son degno di te – Nu sunt demn de tine, 1965). Gyermekként nagy élményt jelentettek számomra 1962-1968 között forgatott Winnetou-filmek, melyekben Pierre Brice játszotta el a főszerepet, Old Shatterhand-et pedig Lex Barker alakította. Végül, örökké megtelt a moziterem nagybajuszú kalapos férfiakkal és színes rakott szoknyát viselő fejkendős asszonyokkal, amikor Raj Kapoor indiai színész filmjeit vetítették. Megemlítenék egy a rendszerváltozást követő esetet is. Tengiz Abuladze Vezeklés című 1986-ban készült, a Szovjetunióban betiltott politikai drámáját becsempészték a kommunista Romániába, és az otthoni videóhálózat egyik legnagyobb nézettségű filmje lett. Olyan szinkron készült, hogy a grúz szövegre oroszul beszéltek rá, majd harmadik szövegként ugyanaz hangzott el román nyelven. Egy idő után a néző megszokta és teljesen élvezhető volt. Amúgy a román tolmácsolás rendkívül színvonalas volt, amikor például a művelt diktátor Shakespeare szonettet szaval, annak Alexandru Philippide általi román nyelvű fordítása hangzott el. Lélegzetvisszafojtva néztük, megrendítő szellemi és művészi élményt jelentett. A romániai rendszerváltozást követően, az Arta mozi műsorára tűzte a Vezeklés-t. Üres házzal adták, három nap múlva levették a műsorról.    

A bérház alagsorában a Munkás (később Győzelem) Klub működött. A ház belső udvara szűk, huzatos, áporodott levegőjű és örökké szemétszagú volt. Keveredett benne az udvarból nyíló raktár megnevezhetetlen szaga, az óvóhelynek kiképzett hatalmas pince dohos lehelete, az eltaposott cigarettacsutkák fanyar, égett, kátrányos bűze és a gyakran zsúfolt moziteremből kitóduló emberek hátramaradó szagnyoma, amiben jelen volt az izzadság, az olcsó kölni és az olcsó szappan kipárolgása az órákra összezárt mozinézők egyféle áporodott szagával. Esténként a Munkás-klub bejáratánál is nagy volt a jövés-menés, táncmulatságok alkalmával pedig gyakran tört ki verekedés. Így a ház gyermekserege nemigen játszhatott az udvaron; csak elvétve rendeztünk ott egykapus focimeccseket. Azokon néha részt vett a házban lakó profi-számba menő Alexa Uifăleanu is, aki később az egyetemi sportklub (Ştiinta majd Universitatea) felnőtt csapatának középcsatára lett. Valószínűleg azért állt le egyáltalán játszani velünk, mert élvezte a sztárnak kijáró csodálatot, amivel a gyerekek övezték. Persze, mindenkit úgy cselezett ki, ahogyan éppen eszébe jutott, de valamennyire hagyták is, mert a többiek kínosan vigyáztak arra, nehogy felvágják vagy lerúgják a kolozsvári foci nagy reménységét. Az udvar zártsága és a leírt állapota miatt a házban lakó gyerekek inkább az emeleti folyosókon találkoztak, ahová legalább besütött a nap és a levegő is lélegezhetőbb volt.

[...]

Saltul calitativ s-a produs în 1968, când am ajuns să învăţ la Liceul Emil Racoviţă, aflat la doi paşi de cinematograful care anterior se numise Tineretului, dar de curând fusese redenumit Arta şi, odată cu numele, i-a fost schimbat şi profilul.

În acele timpuri de relativă relaxare şi deschidere către Occident, se importau şi altfel de filme, care ne îndemnau să aprofundăm cele văzute, să descifrăm tâlcul, să învăţăm să privim dincolo de imagini, să ascultăm dincolo de dialoguri şi, mai ales, de tăceri. De obicei miercuri chiuleam de la ultima oră (de muzică) şi ne duceam la film, la cinematograful Arta, aflat în incinta unuia dintre edificiile emblematice din centrul Clujului: Palatul Sebestyén (de-acum naţionalizat).

Sala (poate cea mai frumoasă din Cluj) semăna cu un teatru de buzunar, judecând după scena din faţa ecranului (unde odinioară era amplasat pianul care acompania filmele mute) încadrată de ghirlande de frunze aurii, stâlpii decoraţi cu romburi care flancau rândurile de scaune şi tavanul casetat pe care regăseai aceleaşi romburi. Chiar dacă zugrăveala se decolorase, ambianţa vădea eleganţa de odinioară.

În binecuvântații ani de liceu (1968-1971) am vizionat la Cinema Arta filme precum: Blow Up, Anul trecut la Marienbad, am admirat-o pe Julie Christie în Billy mincinosul şi Mesagerul, am urmărit fascinată filmele lui Antonioni: Aventura, Noaptea, Eclipsa şi Deşertul Roşu, dar şi Cuţitul în apă, în regia lui Roman Polanski. Erau filme care ne dădeau de gândit, pe care le disecam apoi în discuţii care durau zile întregi. Tot aici am văzut şi câteva filme româneşti care merită amintite, Duminică la Ora 6 şi Răutăciosul adolescent [...]

‍

Extras articol: La cinema, la Cluj, în secolul trecut